THIS IS LIKE A FLASHBACK

Amintiri ce mi le doream de mult uitate. Revin intepandu-ma ca niste ace. Penetrandu-mi inima, plamanii, tamplele. Franturi sporadice dintr-o viata pe care nu o mai doream existenta. Din pacate inca traieste, si va trai atat timp ca eu voi respira. Incercarile repetate de a fugi si a ma refugia in diferite locuri de trecutul meu au esuat lamentabil. Amintitile alea traiesc, mai intens ca oricand. Vor muri odata cu mine, cel care le-am adunat tacticos si le-am pastrat in diferite cufere, fara a avea vreodata puterea de a le da foc. Mi-am facut scrum degeaba ani la rand gandurile : paginile au ars rabdatoare, ideile ai ramas sa ma nelinisteasca in continuare.

Ei spun ca teama ne umanizeaza. Nimic mai incomplet. Teama umanizeaza in masura in care nu o putem invinge. Temerile nu sunt ultimile mele ramasite umane, ci primele pietre dupuse intru deificarea mea. Odata invinsa teama, individul capata putere. Din temeri invinse si suflete macinate de suferinta se nasc zeii. Din temeri invinse, suflete macinate de suferinta si neputinta se naste Dumnezeu. Caci da, A fi Dumnezeu inseamna a fi dumnezeul propriei tale lumi interioare, si neputincios fata de cea exterioara. Orice dumnezeu a avut puterea sa-si controleze orice rabufnire interioara pe care a considerat-o nefavorabila, dar a ramas complet neputincios fata de evenimentele lumii exterioare.

Imi vad temerile si zambesc amar, stiind ca in mine e puterea de a le depasi. Adesea vad si temerile voastre si zambesc cald vazandu-va cum va panicati in fata lor, desi in voi e puterea sa le invingeti. O faceti fara sa va dati seama, considerand ca v-ati inselat in privinta dimensiunii pietrei, nu a fortelor voastre. Nici un motiv de ingrijorare : exista batranetea, pentru cei ce spera ca o vor ajunge, destinata reflectiei si regretului. Din pacate, nu mai putem schimba nimic, toata vapaia fiind irosita pentru a face greselile la timpul lor.

Imagini care dor : o femeie cu ochii negri inecati in lacrimi, cerandu-ma langa ea, paltonul meu aruncat prea in graba peste umeri, loviturile tocurilor apasand cu putere treptele. Gerul imi loveste pometii obrajilor, dandu-le foc. Durerea puternica in piept, data de lacrimi ce refuza sa-mi spele chipul. Ochi inchisi cu furie, imagini disipandu-se in trecut.

Seara ce a fost perfecta, la fel de perfecta ca acea strangere ce ameninta mereu sa ma striveasca cu a ei iubire. Vise reamintite, zambete furate cu cea mai arzatoare pasiune, buze inghetate si trupuri tremurande. Momente prea perfecte pentru a le spurca prin cuvinte acum. O voi face probabil ulterior, cand déjà din ele ca va fi doar o ceata pe care o voi astepta sa treaca.

This is like all the things you can fit inside a memory…