De tot

Câteodată mă gândesc c-o să găsesc prin mine şine necunoscute, cu ecartamente nemaivăzute, pe care să nu poată merge decât un tren pe care să-l inventez eu. Sau măcar să-l fac din nimic. Epimeteu. Mi s-a-ntâmplat să mă confund într-o oglindă pentru că eram atât de fericită încât n-am ştiut cine e femeia la care mă uitam, e drept, doar dintr-o întâmplare. Dar n-a fost decât o fotogramă, acum vreo şapte ani. A trecut, ca orice fericire în oglindă. Bucuriile mici se colmatează. Şi-abia apoi atacă. În haită. Vii cu mine azi?

Abia acum ştiu ce-mi era greu până să vii. Orgoliul meu drapat perfect de mine însămi şi marele consum pentru păreri şi aparenţe. Stăteam uneori şi-mi beam cafeaua pe scaunul cel roşu din bucătărie. Atât de greu mi-era cu mine, că îmbrăcam o rochie frumoasă şi încălţam pantofi cu tocuri prea înalte, ca să mă pot vedea din perspectiva ferestrei. Ca să rezist. Să nu te doară ce îţi spun. Să nu. Aşa eram, de ce să-ţi povestesc din carnea altcuiva? Strângeam în căuşul claviculelor un fel de dor de neştiut. Şi mai supravieţuiam încă unei nopţi. Nu era rău. Nu era nimic.

Să ştii că încadram la romanţe ieftine şi parfumate cu lavandă triplă poveştile din vremea holerei, cu oameni care se recunosc atunci când se văd. Când ştie fiecare din singura secundă mută că-şi are oasele cele dulci în celălalt. Da, şi pe alea mici, necunoscute. Oamenii proiectează mult, ziceam în sinea mea. Că doară ştiam prea bine cum se face asta. E, poate, cea mai eficientă tehnică de supravieţuire săptămânală. Ca doză zilnică e chiar infailibilă. Uitasem joaca şi plecase chiar şi jocul de la mine. Zâmbeam feroce. Bine, n-o să mă mai codesc. Nu te mai aşteptam. Credeam că timpurile în care am avut voie de la propria-mi naivitate să cred că exişti au trecut. Că sunt mare de-acum şi trebuie să mă fac foarte cuminte. Să nu mai cred cumva c-aş putea să fiu fericită. Nu, sigur că nu mă-mpăcasem. Nimeni nu poate împăca durerea asta. Dar îi găsisem un loc unde o ferecasem şi-i bătusem şipci la geamuri. Din loc în loc, de milă, să nu moară. Să mai tragă aer din lemn, măcar când plouă. Probabil că ne este cel mai greu să omorâm şi să-ngropăm durerile. I-am lăsat şi ăsteia viaţa. Mă ştii.

Şi-au venit zilele necuminţeniei mele. Zile mici, cu nopţi mari. Mi-au dispărut toate oglinzile. Întindeam dreapta către pereţii drumurilor. Nu treceam nepipăind. Mi-am găsit lobii urechilor în ziua aia când cu pozele în rochia neagră, cambrată, aia de-a zis Nora că sunt goth în ea, mai ştii? De Sfântu’ Nicolae. Atunci, muşcând fără grijă din amândouă buzele cu ciocolată şi rostogolind frici mici şi-ntemeiate pe covor, am găsit frumoşi cerceii de coral roşu. Frumoşi cu mâinile. Am tras de rochie cât am putut, să nu-mi vezi tu picioarele. Şi fiindcă e cam scurtă, le-am strâns unul în altul, departe, departe. Dincolo de o durere cumsecade. C-aşa ştiam eu: că nu e bine să fiu eu, că nu-i destul. Că pensule, guaşe, apă călâie şi laviuri. Că nu.

Nu ştiu nici eu şi nimeni cu minţile întregi nu ştie să definească dragostea. Ştiu doar că tu m-ai cunoscut pe mine cu mine. Şi nu frugal, pe trecerea de pietoni. M-ai luat la plimbare întâi, apoi la dans şi pe urmă am ajuns să îmbrăcăm aceleaşi haine. Cu aceeaşi temperatură. Nu ştiu dacă vreau să te ştiu. Habar nu am cine eşti. Nimic nu mi-e clar în ce te priveşte, însă mi-e tare teamă de limpezimi şi spirt. Ştiu doar că-ţi simt mirosul de cafea pe pielea mea, iar asta nu are cum să-nsemne altceva decât că te iubesc de tot