SCRISE IN SINGURATATE

Ma simt gol, fara sens , fara scop. Simt ca nu mai am nici macar un neant, fie el interior sau exterior in care sa ma prabusesc, in care sa vad permanent. Nu mai simt nimic, sau poate simturile sunt saturate. O iubesc pe ea sau ma urasc pe mine, imi accept lasitatea sau imi impun dictatura cruda a ratiunii. Ma simt singur, parasit pana si de demonul meu, singur intr-o camera cu peretii goi, legat cu niste lanturi pe care doar gandindu-ma le-as putea rupe. Dar oare vreau sa gandesc? Oare nu mi-am dat sentinta buna ca un judecator lucid, si apoi am executat-o impecabil ca un calau adevarat… impecabil, pana acum, cand prizonierul imi plange in fata si imi cere o gura de apa. Doare. Durerea lui trece si in mine. Oare nu sunt eu la fel de singur si parasit ca si el? El macar are certitudinea ca se va sfarsi totul curand, eu trebuie sa imi indur toate viata. El se bazeaza pe mine sa-i curm suferinta, dar eu nu mi-o por curma nici macar pe a mea. Ce ma fac? Ma dezamagesc pe mine, si il dezamagesc si pe el, sau imi respect slujba, si maine il voi privi impietrit in ochi si voi lasa lama grea a toporului sa-i cada pe gat. Caci simt ca acesta e ultimul test, ultima reduta. Daca il execut pe acesta, voi executa de fiecare data, calm, placid, zambind arogant in fata mortii lor. Dar daca voi da pe langa ? Daca nu voi executa si voi pasui prizonierul? Caci chipul sau e atat de angelic, pielea sa atat de fina, ochi lui atat de sinceri, iar sufletul sau atat de pur! Nu stiu nimic, sau stiu prea multe si vreau sa le uit!