Pentru ca nu stiu niciodata cum

să-ţi spun tot ce aş vrea să-ţi spun, îţi scriu un mic răvaş. Nici azi nu am ştiut şi nici în alte aziuri, din alte dăţi. Şi au tot fost. Mereu îmi spun că de data asta o să pot să fac să fie altfel. Şi uite că nu mi-a ieşit nici azi cum aş fi vrut. Şi m-am trezit cu gândul c-o să fiu în stare şi c-o s-ajungă azi la tine tot. Dar nu. Nu m-am învrednicit.

Aşa că o să te rog să mă laşi să-ţi spun că lângă tine mă ia somnul. Mereu. Miroşi a salcâm vara şi-a levănţică iarna. Primăvara, a Paşte, iar toamna, a ciorchini de struguri. Mâinile tale însă miros a ele însele, de parcă ar fi doi oameni mici şi buni, plecaţi mereu cu treburi. Neodihniţi vreodată.

Mai ştii când îmi era aşa de dor de tine că alergam plângând în urmă-ţi? Mai ştii, cum nu, fiindcă o dată mi-am prins şi degetele într-o portieră, aşa c-am plâns de două ori în duminica aia. Era o duminică din aia cu soţ, sigur îţi aminteşti. Uite, sâmbăta trecută îi povesteam de tine unui prieten bun. Ţi-am zis eu de el în primăvară. I-am arătat şi poze cu tine şi-a zis că semănăm. I-am spus cum îmi amintesc de iarna aia în care stăteam noi sub o plapumă roz, iar tu trăgeai cu sofisticare dintr-o ţigară mentolată. Îmi amintesc şi cum se numea. Fumai cu stânga, zâmbeai mereu şi ştiai că nu te vei mai întâlni cu ocazia ca mama ta să te lase să fumezi în casă, mai ales iarna. Era o excepţie, iar tu aveai părul verde tot. Doar nu credeai c-am uitat, nu?

Şi plapuma aia era una nouă, iar feţele îi semănau, dar nu erau la fel. Tu purtai inelul cu nufăr, mama ta era veselă şi se mira că nu te mai opreşti din povestit, iar eu stăteam lângă tine, sub o coastă, şi-mi mirosea a vanilie amestecată cu Salem, că se poate. Şi-aveai şi-o scrumieră neagră, lucioasă. Ţigara era albă şi parfumată. Scurtă. Eu te-am pândit pân-ai lăsat-o numai un pic să se odihnească. Scotea un fum albastru şi subţire. Am luat-o şi am tras cu sete. Şi aer mai gustos ca ăla plămânii mei n-au mai simţit vreodată.

Apoi v-am văzut pe voi două, aplecate deasupra mea, tremurând de spaimă. În cameră mirosea un pic a oţet şi-a mere coapte pe sobă. Şi vocea ei: O dată te-am lăsat să fumezi în casă, iar tu omori copilu’! Pe urmă a venit la mine şi m-a luat în braţe, m-a legănat un pic, strângându-mi apoi nasul, uşurel, între două degete: Bine că n-ai mâncat-o. Dar dacă fumezi de la patru ani…

Nu ştiu cum ţi se mai pare ţie astăzi întâmplarea asta sau dacă îţi mai aminteşti de ea. Şi iar nu ştiu de ce în ea suntem noi două, iar pe alocuri trei, mai mult decât în toate celelalte dintr-o viaţă. Îmi ţin minte febrele mari, mâinile tale pe frunte le văd cu fruntea, simt badijonările cu lămâie, cartofii cruzi şi spirtul, sarea grunjoasă pe amigdale, albastrul de metil, cearşafurile în care mă împachetai, furculiţa care mi-a înţepat gâtul ca să nu mor, fiindcă zăpezile erau prea mari şi prea multe ca să mai fi ajuns la vreun spital, ştiu tot, că doar aşa vă sperii eu pe voi mereu pentru că nu uit absolut nimic.

Dar, mamă, niciodată nu am fost eu mai lângă tine şi cu tine decât atunci când ţi-am smuls ţigara, am tras şi-am leşinat pe plapuma cea nouă şi caldă, aia roz. Atunci am vrut doar să fiu tu şi iar în tine, ca-n vremurile amniotice şi dulci.