COPILUL DIN TINE

…Mi-am scos alene paltonul si am pasit in bucataria slab iluminata. Era o lumina obosita, peretii bateau in nuantele frunzelor vestejite. Mi-am aprins o tigara si am sorbit usor din cafeaua ce mi se oferise. O picatura de foc mi s-a prelins pe trahee pana in stomac, desclestandu-mi plamanii. Am ramas intepenit, contempland pierdut picatura razleata de cafea ce ramase pe buza cestii.

Coffee_and_cigarette__Credit

S-a asezat in fata mea, nu inainte de a-si mai privi inca o data fiica ce citea infasurata intr-o plapuma groasa, stand zgribulita intr-un fotoliu. Micuta blondina era angelica. Concentrata la carte, nu bagase de seama cand am intrat in casa. De obicei prezenta ei ar fi fost extrem de dorita; era singurul copil care nu ma plictisea sau enerva niciodata, singurul care imi parea a intelege locul sau si mai ales, a fi constient de ceea ce nu intelege. Simpatia mea fata de ea era posibil sa fi izvorat din impresia ca seamana in anumite privinte cu mine la o varsta mai frageda. Acea privire care cauta sa inteleaga, acei ochi mai mereu ascunzand ganduri, griji si intrebari ce i-au fost puse mult prea devreme.

Desi singurul copil pe care il suport mereu fara a simti nici cea mai mica lipsa de comfort, de data aceasta faptul ca ramanea distanta ma bucura. Ultimile ore petrecute in reverie se dovedisera a fi la fel de necrutatoare ca si noaptea precedenta. Prea multe lucruri ce le voiam sterse sau cel putin ma voiam impacat cu ele si-au aratat grotescul chip, fortandu-ma iar sa ma autotorturez.

Dupa cateva minute de liniste, a spart tacerea.
-Ce-ai patit? Aceleasi griji legate de viitor, alte temeri venite din trecut? Din ce motiv te framanti iar?

-Nu griji legate de viitor, nu temeri din trecut. Incapacitati din prezent. Incapacitatea mea de a ceda, de a mai renunta la anumite criterii si cerinte in vederea anumitor scopuri. In idealismul si elitismul meu am devenit de nestramutat din principiile mele. Nu le pot nici macar altera fara sa ma simt rupandu-ma in bucati, iar sa traiesc cu ele calcate e la fel de imposibil : sa le tin sub control, sa le temperez, dintr-o ocupatie de rutina a devenit ceva ce ma sleieste de ultima farama de putere din corp. Pesimismul meu a inceput sa se diminueze, si ca o consecinta mi se nasc iar sperante. Deziluzia acestor sperante e mai dureroasa decat orice altceva, cel putin pentru mine. Ar trebui sa stiu asta. Nu-mi mai pot permite sa-mi fac sperante pure, sa fac confuzia intre vis si speranta, intre speranta si posibilitate. In ultima vreme, aceste 3 notiuni s-au contopit si confundat prea mult in mintea mea, in fiinta mea, si acum e dureros. Nu-mi mai pot permite sa sper. Sa visez ca un copil si sa ma astept ca a doua zi visul sa-mi devina realitate. Pentru ca nu am fost niciodata copil, si nu am stiut niciodata cum e sa fii unul. Pentru ca nu a durat doar un rasarit, ci ani pana visele s-au intrezarit, dar erau déjà alterate, mutilate de o lume ce nu a avut curajul sau prostia nebuna de a crede in visele proprii. De o lume care nu-si stia visele proprii, dar si le manjea dorind a le face arta sau filosofie . Nu imi mai permit scapari de umanitate. Si o sa ma ingrijesc sa nu mai fie de acum incolo.

Sorrow_by_mrcool256

Tigara in stingere imi ardea degetele. Tamplele imi zvacneau. S-a ridicat si mi-a curpins fruntea in brate. Plangea. Pieptul i se zbuciuma, inecandu-se in suspine. “Copilul din tine, ultima lui farama, ceva, orice din el, ce iti spune sa faci?” “Copilul din mine nu e si nu a fost niciodata. A fost candva macheta unui monstru in mine. Acum a crescut, si e monstrul in sine. Farame nu mai am decat de sperante, si de gol. Si astea ma ucid. Calc pe farame uscate intr-o noapte rece de iarna. Singur…”