FLORI SI PEPENI

S-a intamplat acum 12 ani si fix 5 saptamani. Era august cand ne-au trimis sa testam noile arme. Au ales in mod intentionat o zona pustie, secetoasa, un teren gol, numai praf si cateva adaposturi din metal menite sa reziste unor atacuri aeriene, sau cel putin asa ni s-a spus. Terenul era batator la ochi, o suprafata de aproximativ 60 km imprejmuita cu un gard gros, intarit din kilometru in kilometru de semne ce anuntau ca acolo e proprietatea statului. Asta era baza de antrenament a trupelor secrete, paravan pentru cantitatea uriasa de armament depozitata in subterane. In mod normal, mergeau maxim 10 soldati pentru activitatile de testare, desi si acest numar era mare, avand in vedere ca de multe ori nu se intorceau 10 soldati intregi. Numarul se suplimenta insa constant in ultimele trei expeditii, de la 10, am ajuns la 25. Eu eram deja in a cincea misune, nu imi era greu sa refuz o plecare, dar nu stiu de ce, atunci in august, desi mi se parea ceva ciudat, am ales sa merg. Am vrut sa vad cum vom dormi 25 de oameni in doua baraci inghesuite, ce vom manca si mai ales, cati ne vom intoarce. Proasta decizie...

Am zburat 3 ore cu un avion militar, precedura era neschimbata, avionul ateriza, aveai 10 minute sa cobori din el, dupa care decola din nou si se intorcea peste trei zile. Acolo te intalneai cu o echipa de medici, cu cei patru sefi ai echipelor de testare si cam atat. Nu exista nimeni care sa nu stie protocolul si daca cineva era ranit, atunci el asteapta pana cand se intorcea avionul, si daca medici de aici au avut grija de el, atunci avea toate sansele sa se repuna pe picioare. Mai greu era cand afla ca devine brusc somer si ca daca a ramas cu un handicap, statul nu avea oricum resursele necesare sa ii asigure un trai decent.

In prima seara a avut loc un atac, un avion care nu a fost detectat nici pana in ziua de azi, a aruncat peste zona noastra, aproape de adaposturile soldatilor, cinci bombe, toate au lasat cratere adanci in pamant si unul a nimerit intr-un buncar subteran de depozitare. Buncarul la acea vreme, era slab incarcat, din motive din nou necunoscute, oricum explozia a provocat inca una si inca una pana cand am simtit cum se crapa pamantul de sub picioarele noastre. In misiune erau cu noi 18 incepatori, se aflau acolo pentru prima oara, erau tineri si lipsiti de experienta asa ca la primul „bum” au aparut si primii fiori de panica. La vederea flacarilor, un soldat a luat pur si simplu pistolul de pe masa si si l-a bagat in gura, s-a distrus in fata noastra, din Jim a devenit doar un trup fara cap. Alti soldati, intrati in stare de soc au incercat sa gaseasca si ei tot felul de metode prin care sa-si sfarseasca mai repede infernul. Eu impreuna cu cei care erau capabili sa se controleze in astfel de situatii am incercat sa ii ajutam, ii tineam si ii legam cu bucati de materiale ca sa nu se miste, sa nu-si provoace singuri raul. Un baiat pe la vreo 21 de ani a inceput sa se tranteasca violent cu capul de perete, atat de rau ca si-a pierdut cunostinta. Altii doi soldati, tineri si ei au inceput sa se i-a la bataie, unul cu altul. Aruncau vina pe ei pentru explozii si pentru moartea lui Jim. Multi tipau si povesteau inconstient amanunte din vietile lor. Camera in care ne aflam devenise un loc al condamnatilor la moarte, asta era singurul lucru pe care toti il stiam sigur. Chair si eu am avut un moment de scapare, am distrus scaunele si mesele, am aruncat inspre usa ce dadea in cabinetul medical si am incercat cu disperare sa o sparg, sa ii aduc pe medici. Ei aveau dreptate, cel mai sigur era sa stea departe de noi, dupa zgomote, probabil credeau ca ne rupeam unii altora membrele, dar nu era asa, fiecare era pe cont propriu, in haosul provocat, nici nu aveai nevoi de ajutor pentru a muri.

Urmatorul lucru pe care mi-l amintesc e ca a mai fost o explozie puternica dupa care, negru. Atat si in cele din urma o coma profunda, de aproximativ trei saptamani. M-am trezit la un spital militar din California si mi-am dat seama ca, cumva, pe traseul intamplarilor, am fost salvat. Eu si alti patru colegi am ramas in viata cu o memorie parca programata sa deruleze in fiecare secunda aceleasi imagini.
Toate astea s-au intamplat acum 12 ani si fix 5 saptamani. De atunci, statul ne trimite in fiecare luna un plic cu bani ca sa ne tinem gura. Eu nu suport sunetele inalte si in general ma afecteaza orice izbitura, orice claxonat de masina, ba chiar si sunetul intrerupatorului atunci cand aprind becul e deranjant. Nu am mai tinut legatura cu ceilalti supravietuitori, dar am auzit ca doi dintre ei s-au casatorit si unul, Fred, un prieten bun de altfel, s-a sinucis la o luna dupa ce am iesit din spital. Eu m-am retras intr-o casa la tara, departe de zgomotele orasului si am inceput sa cresc flori si pepeni. In mod ironic, de curand, langa mica mea ferma s-a prabusit un avion de lupta, pilotii au supravietuit, dar aparatul a fost facut praf. Cercetatorii au spus ca vina ar fi a unui camp magnetic puternic situat pe pamantul meu. Au zis chiar ca ar fi vorba de un fenomen indus si nicidecum natural. Ei bine, se pare ca dupa legile statului, incalcarea si distrugerea spatiului privat fara consimtamant e strict interzisa.