TEMNITA ROZELOR

Se tot vorbeste de mult-dorita si elogiata autonomie emotionala, de dezlegarea individului de toate paramele sufletului si eventual renegarea lor. Orice individ puternic devine la un moment dat evanghelistul unor asemenea idei, cel ce isi taie in carne vie oricat e necesar pentru a le realiza. Si reusesti sa reduce sentimentele cat de mult posibil doar la tine insuti, pan ace ramane doar o farama pentru ceva exterior, pe care o machiezi si o imbraci in metafore pline de sensuri si cuvinte incantatoare si mestesugite, pentru a te face sa screzi ca de fapt e un sentiment pentru tine, iar stimulul e doar o scuza.

Din pacate, onestitatea isi cere negresit drepturile, si iti recunosti pornirea atavica pentru vicii. Viciile sunt cele ce dau picanterie vietii tale altfel monotone. Incerci sa le clasifici, sa le categorisesti, sa le cizelezi si machiezi asa cum o fac femeile pentru a-si ascunde golurile, crezand cu naivitate copilareasca ca punand culaore la suprafata mascheaza lipsa ei in interior. La fel ca si in cazul femeilor, cazi victima propriei tale creativitati, vrajindu-te ca valoarea viciilor e alta, mai inalta, ca ai realziat o schimbare in intrinsecul lor.

Candva iti vei reveni din aceasta reverie. Vezi iar goliciunea viciilor tale, vezi iar ca ancora e tot acolo jos, pe fundul finite tale, chiar daca nivelul suferintei a crescut. Iti dai seama ca esti legat de parama numita sentiment, si ca orice gand, orice idée a ta nu se poate dovedi suficient de buna sau eficienta pentru a taia legaturile. Mergi pierdut pe strazi prea pline de oameni dar prea goale de libertate, prea calde de intimitate dar prea goale de pasiune. Lumea ti-a devenit brusc o prostituata ce nu cunoaste mrejele in care trebuie sa-si ademeneasca clientul. E o prostituata vulgara, lipsita de orice urma a feminitatii ce ar putea naste in tine o pornire catre voluptate. Realizezi ca e prostituata de la care ai plecat in graba in noaptea precedent, aruncandu-i in scarba banii, amintindu-ti ca ai o sotie. Dar nu mai ai o sotie – esti inca un vaduv intr-o lume de oameni casatoriti. Ii privesti arrogant, pentru ca tu stii ce le rezerva lor sfarsitul. Tu l-ai vazut, l-ai trait, si i-ai supravietuit. In agonia ta rationala, sesizezi un gol. Intai e o mica crapatura, dar treptat ajunge un abis pe cale de a-ti inghiti toata lumea, pe tot sinele tau.

Si pe marginea acestui abis, te gandesti la vremea cand aceai parame strans legate, cand aveai de ce sa te ancorezi, spre ce sa privesti cand te simteai indepartat de tot. Si parama iti reapare aievea, si de data asta ii juri ca nu o vei mai dezlega vreodata. Si stii ca asa vei face. Nu pentru ca ti-ar fi teama, nu pentru ca nu ai mai avea energies a o strigi inca o data, ci pentru ca nu ai mai rezista fara stransoarea ei nici o clipa.

Te trezesti apoi intr-un vis frumos, ducand cafele fierbinti pe farfurioare cu petale de trandafiri ce inca pastreaza amintirea picaturilor de roua. Esti intemnitat sa fii legat mereu de aceasta camera, de aceste situatii din care nu ai vrea sa mai scapi. Esti in aceeasi situatie ca la inceput, doar ca acum iti vezi carcera ca pe eliberarea din lume.

“Cele făptuite întru iubire se petrec întotdeauna dincolo de Bine şi de Rău.” (Friedrich Nietzsche)