PE FRONT

Cand faci ceva ce e bine, trebuie neaparat sa o faci cu pasi mici. Pentru ca binele doare, iar cu cat faci pasii mai mici, cu atat sarma ghimpata iti va intra mai adanc in piele, si o vei simti cum iti raceste venele.

Viata imi pare adesea ca Frontul de Vest. Nu stii cine si de unde tradeaza primul. Poate tu vei trada primul , poate camaradul care ti-a stat alaturi de atatea ori. Si iata-te de fiecare data, la fiecare glont, stiind ca dezertarea e atat de aproape. Si ai de ales: omori omul din fata ta, care poate nu te’ar rani, caci isi doreste la fel de mult ca tine sa va reintalniti peste ani intr-o bodega uitata de timp, sa depanati amintiri din razboi, sau iti omori camaradul, care ti-a stat alaturi de atatea ori, dar acum numai durere iti aduce, si in final durerea asta va culmina cu distrugerea ta.

Pana acum am tras continuu inainte, fara sa uit vreo clipa de camarad, fara sa ma gandesc sa pun in balanta prezenta lui. Dar acum m-am schimbat. Am scos revolverul scurt si i-am tras un plumb intre ochi, lasandu-l pe el intr-o balta de sange, si pe mine cu ochii in lacrimi.

Si doare. Am omorat persoana care mi-a fost de atatea ori alaturi, care a plans alaturi de mine, care a zambit alaturi de mine, care mi-a jurat loialitate pe viata. Am preferat sa nu-l las sa-si incalce promisiunea. Mi-am incalcat eu partea. Si doare. Doare al naibii de tare, dar strang din ochi, ma infasor mai tare in paltonul patat de glod si sange, si merg mai departe printre paturile de campanie puse unul langa altul, privind calm la toti cei ce au scapat. Si nu sunt multi, si pe chipurile lor se citeste disperarea. Caci toti au facut aceeasi alegere ca si mine, toti si-au omorat cate un camarad pentru a supravietui.

Am facut ce trebuia, caci altfel nici unul dintre noi nu ar fi supravietuit. Luptand cot la cot, am fi fost mai devreme sau mai tarziu sleiti de putere, si am fi cazut prada deznadejdii si mortii. SI tocmai faptul ca am facut ce trebuie doare. De ce e greu sa suporti consecintele dreptatii, de ce dreptatea doare, de ce lucrurile bune trebuie mereu platite in plumbi si sange?

Acum e armistitiu. Stau si astept calm, intr-o cafenea plina de tineri, sa-mi vina ordinul, sa reinceapa razboiul, sa fiu rechemat pe front. Si e bine. Ma uit la ei cum isi zambesc plini de sine, plini de curaj, plini de vise. Ei nu stiu ca griul transeei spulbera visele. Ei nu stiu ca am inceput sa fumez pe front, cand am simtit prima data moartea in spate, si ca am vrut sa ma calmez inainte de a da ochii cu ea.

Ei nu stiu ca am fost ofiter… intr-un razboi pe care cel putin il purtam pentru mine si numai pentru mine… un razboi al durerii si al placerii… un razboi in care astept sa se redeschida focul si sa fiu rechemat.